,,Grea zi a fost asta", îmi spun eu în gând, privind de pe bancheta din spate a maşinii strada pustie. E 3 septembrie, ora 22:30, iar eu plec în sfârşit acasă după o zi chinuitoare, în care a trebuit să dau zeci de telefoane şi să obţin 1000 de documente. De rezultatul acestei zile depindea în mare parte viitorul meu. Cum-necum, cu mult noroc şi ceva inspiraţie, mi-a ieşit şi am reuşit să fac o treabă bună. Dar sunt extenuat...
Privind în gol spre lampioanele care trec unul după altul pe lângă mine, îmi vine un gând ,,Să-i iau o prăjitură... să-i iau prăjitura ei preferată... să-i iau prăjitura ei preferată şi să i-o duc acum!". De-ndată îi spun şoferului să mă lase la capătul lui ,,41". Nu cobor bine din maşină şi-l văd că vine, fug cât pot de tare, trec printre maşini, sar peste bălţi, pe una o iau în plin, mă năpustesc pe refugiu, mă lovesc de doi morcoviţi, feresc un coş de gunoi şi m-arunc pe scara tramvaiului, taman când se-nchideau uşile. Două staţii am crezut că mor, trăgeam aer în piept şi pe nas şi pe gură şi pe urechi.
Când îmi mai vine inima la loc, mă întorc la gândurile mele ,,Bun, iau de la cofetăria din colţ o savarină, mă duc la ea, apoi sun la interfon...nu, aştept mai bine să iasă un vecin, urc şi sun la uşă. Nu, că dacă e cu cineva...Mai bine agăţ prăjitura de uşă, plec şi îi dau mesaj apoi pe telefon. Da, aşa fac!"
Cumpăr dulcegăria, ajung la bloc, aştept 10 minute, nu iese nimeni... Îmi bag picioarele şi nu mai aştept. O sun la interfon - ,,17". Trec 5 secunde...Tiiiitt...tiiiiiiit....tiiiiit...
- DA!!, se aude vocea răguşită şi cam ţâfoasă. (Zic să fac o glumă:)
- Primiţi cu colindul?!, zic eu vesel
- 'tuţi pizda mă-tii!! Trosc, se aude receptorul microfonului şi concomitent se deschide uşa.
,,Aiii...să vezi că s-a supărat. Ce fac, ce-i zic?! E, asta e, zic adevărul şi ce-o fi o fi", îmi zic eu urcând agale scările. Îi recunosc uşa, e la etajul 2 pe mijlocul palierului. Mă apropii şi citesc - ap. 13...
Înţeleg situaţia şi sun repede ca să nu iasă vecina cu vreo tigaie, să facă scandal... Şi aştept...aştept...se aud cheile în uşă, Trasc, trasc, trasc...zbing, zbing...Oare asta e uşa. mă întreb eu, sau am nimerit în altă parte...şi se deschide.
Este fascinantă...mă uit fix în ochii ei, dar o văd cu totul. Are un maieu roşu purpuriu, de casă, care te lasă să-i desluşeşti forma sânilor, dar nu să-i şi vezi cu adevărat. Pantalonii de pijama sunt bej, cu diverse desene, exact aşa cum ar trebui să fie o pijama de fete. Părul despletit îi mângâie umerii brăzdaţi de bretelele maieului. Se uită la mine cu acea privire care mi-e atât de dragă, cu acei ochi albaştri ca cerul, în care mă scufund de fiecare dată când îi întâlnesc. Pur şi simplu ea are totul, nimic nu îi lipseşte. Buzele sunt desenate parcă pe calculator, nu cărnoase, nici subţiri, ci...perfecte.
Nu ştiu ce să fac sau ce să zic...pur şi simplu mă uit la ea şi-mi dau seama că vreau să o văd acolo primindu-mă în fiecare seară când vin de la muncă...
- Ce-i cu tine aici, la ora asta?!, mă întreabă ea.
- Am venit să-ţi aduc o prăjitură, prăjitura ta preferată
- Păi de ce?!
- Păi...m-am gândit să-ţi îndulcesc ziua
- Doamne, tu ai toate minţile la tine?!
Îmi place la nebunie replica asta. Defapt, îmi place totul la ea, tot ce face, tot ce nu face, tot ce greşeşte, toate defectele şi toate nebuniile ei.
Mă invită în casă, mă aşează pe canapea, ia punga cu păjitură şi se duce să se schimbe... De ce?! imi zic eu în gând, de ce să te schimbi când eşti perfectă?
Se întoarce îmbrăcată cu o pereche de blugi gri-albi şi cu un tricou cu Mikey Mouse. Nu voi uita niciodată acel tricou...Pentru că privind-o, citeam parcă o poveste, despre o frumoasă prinţesă, care este însă în sufletul ei încă un copil, prea repede plecat de sub aripa părinţilor, care a zburat din cuib pentru a-şi clădi ea altul, dar care a întâlnit numai furtuni în cale şi numai păsări răpitoare şi oameni care îi promiteau protecţie şi ajutor, dar ofereau defapt doar iluzii şi...deziluzii. Asta am văzut atunci, privind-o cum se apropia de mine cu farfuiuţa pe care aşezase atent savarina.
Stăm pe canapea. Ea într-un colţ, ba cu laptop-ul ba cu telefonul în braţe, eu pe mijloc, tolănit spre ea. Vreau să o iau în braţe, mă apropii dar îmi dau seama că nu am cum... O pup pe obraz. Îi săut mâna. O mai pup odată pe obraz. Îi întorc capul spre mine şi dau să o sărut...mă evită şi mă pupă pe obraz. Mă întreabă apoi de ce fac toate astea pentru ea. Îi spun ceea ce ştie de atâta timp - te plac şi vreau să fii fericită. Cred ca a mai auzit asta de 1000 de ori, fie de la alţii fie din filme...
Îi mai spun că nu vreau să fim doar colegi sau amici, pentru că ţin la ea şi am sentimente mult mai puternice faţă de ea. Atunci se întoarce spre mine şi mă ia în braţe şi-mi spune ,,mulţumesc pentru tot ce faci pentru mine"...mă ţine aşa câteva secunde, apoi îmi şopteşte ,,hai, fugi acasă că-i târziu şi mâine trebuie să mă trezesc de dimineaţă".
[BAAAAAAANG!!!!]
Ca un tunet au fost cuvintele astea. Am simţit cum se prăbuşeşte ceul peste mine. Deşi nu s-a clintit un fir de păr şi nici de pe faâă nu mi-a pierit zâmbetul, în mintea şi în sufletul meu urlam, zbieram şi alergam de nebun, mă dădeam cu capul de pereţi şi îmi ziceam ,,nu, nu, nu, nu a zis asta, nu!!!!! De ce?! Nu!!!!"
A fost momentul în care am înţeles că sunt ,,colegul acela de treabă" pe care toţi îl avem la muncă...cel mult ,,un bun prieten". Am înţeles că eu îi pot oferi totul pe lumea asta, dar nu şi fericirea. Pentru că, în definitiv, asta face diferenţa între un iubit şi un prieten. Prietenul este acolo când ai nevoie de el şi te ajută şi poţi apela oicând la el, în timp ce iubitul te face fericită.
Dar ce faci când cel care-ţi oferă fericirea nu-ţi vrea decât prietenia?