Este absolut normal ca un prieten, un amic sau o persoană de încredere să plece. De ce?! Pentru că îţi este greu, pentru că în loc să-i oferi glumele obişnuite care o relaxau, tu îi expui problemele tale, pentru că eşti gârbovit de griji şi nu mai eşti zvelt ca la început.
Hai să o luăm logic: tu ai sta lângă un om posomorât, care se plânge şi are probleme?! Nu! Pentru că şi tu le ai pe ale tale şi nu ai timp de ale altora. Dar dacă acela îţi este prieten? E, atunci se schimbă puţin situaţia şi încerci să-l ajuţi, atât cât poţi tu, nah, că doar eşti om. Dar dacă îţi este iubit sau iubita? Acu-i acu... Nu poţi să-l abandonezi, eşti obligat să-l ajuţi şi trebuie să-i oferi tot sprijinul tau. Şi iată problema - OBLIGAŢIA.
Inconştient ajungem să ne simţim obligaţi să facem anumite lucruri. Acum, cui îi place să fie constrâns, forţat? Nimănui. Şi ce face un om care se simte presat să facă un anumit lucru? Evident, refuză. Iar acest refuz este involuntar şi nu cred că ne dăm seama de aceste gânduri. Pentru că noi, aparent, ne gândim că ,,da, are acum o perioadă mai grea, dar va trece peste, iar eu o să-l ajut să o depăşească". Dar cum îl sprijinim noi, defapt, pe acel om? Îi spunem că va fi bine? În 9 din 10 cazuri e mai rău. Îi spunem că îl vom ajuta şi să nu-şi facă griji? Păi exact din acel moment eu aş începe să-mi fac griji, pentru că înseamnă că, măcar şi pentru o secundă, te-ai gândit cum ar fi să mă părăseşti.
Iar toate aceste mesaje subliminale pe care le transmitem acelui om îl determină să fie neliniştit, agitat, tot mai nervos şi chiar să reacţioneze violent. Moment în care noi realizăm că...nu mai merge. Deci e momentul să luăm o pauză şi să.i dăm răgaz să-şi pună gândurile şi viaţa în ordine. Iar abia apoi mai facem o încercare. Ba chiar ne promitem solmen că aşa vom face.
Nu realizăm însă că tocmai i-am dat lovitura de graţie acelui om, lăsându-l singur şi demonstrându-i (fără să vrem asta, desigur) că patronul lui a avut dreptate că l-a concediat, că pe bună dreptate a picat cel mai important examen din viaţa lui şi că dojana părinţilor este în totalitate justificată. Da, i-am reconfirmat că este singur.
În realitate însă, ne-am pus pe noi la adăpost. Pentru că aşa acţionează oamenii - simţul de autoconservare este probabil cel mai dezvoltat dintre toate şi te determină să acţionezi fără a gândi. Este normal să fugi când unui om îi este rău şi greu. Este normal să-l părăseşti pe cel care din prinţ s-a trezit cerşetor. Este chiar justificat să-l eviţi pe cel care vine către tine, sperâd să-i auzi urletul şi zbuciumul sufletului.
Aşa că, nu te întrista pentru că persoana iubită te-a îndepărtat din viaţa ei. Da, ştiu, ţie îţi este greu, poate chiar imposibil să să concepi traiul fără ea, dar gândeşte-te că acelui om îi este bine. Da, ştiu că lângă tine i-ar fi şi v-ar fi mult mai bine. Dar aşa simte, subconştientul îi spune să fugă şi orice om normal pune mai mult preţ pe ceea ce mintea îi dictează, decât pe ceea ce iubil sau iubita îi îndrugă. Iar tu, dacă îl iubeşti cu adevărat, sacrifică-te pentru el şi lasă-l să se ducă. Ţine-i pumnii şi oferă-i tot sprijinul tăi moral sau financiar, pentru a avea o viaţă tihnită (poate chiar alături de altcineva)
Da, ştiu, lumea va zice că esti un prost sau o proastăa...Şi ce?! Asta înseamnă iubire, cu adevărat - să faci totul pentru celălalt, nu pentru sine. Iar dacă el nu te iubeşte, e păcatul lui.
P.S.
Am cunoscut oameni care nu au fugit atunci când prietenul sau iubita au trecut prin perioade grele. Am cunoscut persoane care au stat alături celor trecuţi prin focurile iadului. Sunt 5. Din mii de oameni pe care i-am cunoscut până acum.
Deci, nu mă miră când cineva nu-mi mai răspunde la telefon, mă evită sau mă părăseşte. Face ceea ce aproape toţi ceilalţi au făcut înaintea lui. Marea mirare ar fi dacă ar râmăne, sau chiar ar vrea să mă cunoască mai bine
...nu?
marți, 17 iunie 2014
vineri, 13 iunie 2014
Marile greseli ale iubirii
Cuvânt de început
Cunoşti om care să nu fi suferit din cauza nebuniei, adică a iubirii? Eu nu! Şi am fost martorul atâtor drame şi dureri emoţionale, încât ar fi trebuit probabil să renunţ demult la gândul că dragostea chiar e ceva benefic. În schimb, cu cât am aflat mai multe deziluzii, cu atât am căutat să ofer celorlalţi ceea ce oamenii, în general, nu primesc...şi să am pretenţia să primesc acelaşi lucru.
Cu ce m-am ales, e clar...
Aşa că m-am decis să împărtăşesc poveşti, greşeli, gânduri şi întâmplări. Vorba aia, din greşeli învăţăm şi e mult mai util şi mai puţin costisitor când sunt ale altora :)
PRIMA IUBIRE
Toamna lui 2005, nu foarte frig afară, un pic de soare încălzea după-amiaza unei zile de duminică. Mergeam la prima întâlnire cu Mery, o fată cu care vorbeam pe Hi5. Ea venea cu o prietenă, aşa că l-am luat şi eu pe Marius, bunul meu prieten şi coleg de liceu. Ei, ce credeţi că s-a întâmplat?! Eu şi Mary nu aveam absolut nimic în comun, dar cu prietena ei, în schimb, a fost dragoste la prima vedere, reciprocă. Am sporovăit la prima întâlnire 4 ore, şi dacă nu ar fi trebuit să ajungă acasă, sigur ne-ar fi prin zorii anului următor povestind câte-n lună şi în stele.
Iar povestea noastră de dragoste, âncepută în acea după-amiază, a fost extraordinară şi a durat incredibil de mult - 3 luni. A început să mă evite, să fie mereu ocupată şi, într-un final, s-o pună pe Mary să-mi spună să nu o mai caut...
No, bun...şi acum ce fac?! Cu cât trecea timpul, cu atât îmi doream mai mult să o revăd, să o aud din nou, să o sărut, ştiţi voi. Am ajuns chiar să mă învinovăţesc, să-mi arunc sudalme că nu m-am purtat cum trebuie, că nu am făcut ce trebuie, că trebuia să am altă atitudine...concluzia: am întâlnit femeia perfectă şi m-am purtat ca un dobitoc şi am alungat-o.
Şi cum la 18 ani nu-ţi trebuie prea multe motive să faci năzbâtii, am plecat în Vama Veche şi am început să beau...şi dăi, şi dăi, trei zile la rând numai cu bere. În a treia zi, seara, am trecut la artileria grea - Roşu&Negru (cocktail din alcool dubludistilat, sirop de zmeură, piper şi cola).
E clar ce-am păţit - comă alcoolică. Dar cum eram pe plajă, printre atâţia alţi abţiguiţi, nimeni nu şi-a dat seama că eu sunt de 10 ori mai rău decât ei. Am avut un noroc chior însă - micii pe care-i mâncasem înainte şi care au făcut cale întoarsă când ficatul a sucombat. În drumul lor au luat afară mai bine de jumătate din alcoolul pe care, cu atâta disperare, în turnasem în suflet.
După câteva ore m-am trezit. Eram terminat, cu o migrenă infernală, o durere de stomac incredibilă, un ficat care îmi întorcea măruntaiele pe dos şi o amnezie care nu mă lăsa să-mi dau seama unde sunt şi ce fac acolo. Şi starea asta m-a ţinut vreo două zile (mai puţin amnezia, care s-a risipit după câteva ore).
Şi mi-am dat seama că e o tâmpenie să-ţi faci ţie rău. Adică, după ce că te doare sufletu' din cauza iubirii, să te mai doară şi trupu' din cauza băuturii?! Sau în cazul altora, a drogurilor ori ţigărilor. Cât de prost să fii?? (întrebarea e retorică)
Deznodământ şi concluzie:
După vreo 4 luni, prin septembrie, m-am întâlnit din nou cu ea. Am ieşit la un suc, apoi la o prăjitură, apoi la film...şi am întrebat-o:
- De ce nu ai vrut să mai vorbeşti cu mine?
- Păi...aşa. Mă plictisisem şi pur şi simplu nu am mai avut chef...
- Din cauza mea?
- A, nu, tu erai foarte ok...prea ok, chiar.
- Păi şi atunci?!
- Am vrut să fac o schimbare, îmi răspunde ridicând din umeri, aşa cum ridici atunci când nu înţelegi care e problema celuilalt că tu renunţi câteva luni la un tricou sau o pereche de şosete...
- Dar...eu am suferit foarte mult
- Da. ştiu, mi-a zis Mary
- Şi de ce nu ai zis nimic?
- Pai...erai prea disperat, prea insistent şi...mi se părea că mă sufci
***
Deci, cine a greşit? Când iubirea îţi spune să nu o mai cauţi, poate vrea o schimbare, o pauză, o evadare. Cu cât încerci mai mult să o recapeţi, cu atât o vei îndepărta. (da, e simplu în teorie...iar poveştiile viitoare o să demonstreze că ,,iubirea" atrofiază mintea şi raţiunea)
***
Cunoşti om care să nu fi suferit din cauza nebuniei, adică a iubirii? Eu nu! Şi am fost martorul atâtor drame şi dureri emoţionale, încât ar fi trebuit probabil să renunţ demult la gândul că dragostea chiar e ceva benefic. În schimb, cu cât am aflat mai multe deziluzii, cu atât am căutat să ofer celorlalţi ceea ce oamenii, în general, nu primesc...şi să am pretenţia să primesc acelaşi lucru.
Cu ce m-am ales, e clar...
Aşa că m-am decis să împărtăşesc poveşti, greşeli, gânduri şi întâmplări. Vorba aia, din greşeli învăţăm şi e mult mai util şi mai puţin costisitor când sunt ale altora :)
PRIMA IUBIRE
Toamna lui 2005, nu foarte frig afară, un pic de soare încălzea după-amiaza unei zile de duminică. Mergeam la prima întâlnire cu Mery, o fată cu care vorbeam pe Hi5. Ea venea cu o prietenă, aşa că l-am luat şi eu pe Marius, bunul meu prieten şi coleg de liceu. Ei, ce credeţi că s-a întâmplat?! Eu şi Mary nu aveam absolut nimic în comun, dar cu prietena ei, în schimb, a fost dragoste la prima vedere, reciprocă. Am sporovăit la prima întâlnire 4 ore, şi dacă nu ar fi trebuit să ajungă acasă, sigur ne-ar fi prin zorii anului următor povestind câte-n lună şi în stele.
Iar povestea noastră de dragoste, âncepută în acea după-amiază, a fost extraordinară şi a durat incredibil de mult - 3 luni. A început să mă evite, să fie mereu ocupată şi, într-un final, s-o pună pe Mary să-mi spună să nu o mai caut...
No, bun...şi acum ce fac?! Cu cât trecea timpul, cu atât îmi doream mai mult să o revăd, să o aud din nou, să o sărut, ştiţi voi. Am ajuns chiar să mă învinovăţesc, să-mi arunc sudalme că nu m-am purtat cum trebuie, că nu am făcut ce trebuie, că trebuia să am altă atitudine...concluzia: am întâlnit femeia perfectă şi m-am purtat ca un dobitoc şi am alungat-o.
Şi cum la 18 ani nu-ţi trebuie prea multe motive să faci năzbâtii, am plecat în Vama Veche şi am început să beau...şi dăi, şi dăi, trei zile la rând numai cu bere. În a treia zi, seara, am trecut la artileria grea - Roşu&Negru (cocktail din alcool dubludistilat, sirop de zmeură, piper şi cola).
E clar ce-am păţit - comă alcoolică. Dar cum eram pe plajă, printre atâţia alţi abţiguiţi, nimeni nu şi-a dat seama că eu sunt de 10 ori mai rău decât ei. Am avut un noroc chior însă - micii pe care-i mâncasem înainte şi care au făcut cale întoarsă când ficatul a sucombat. În drumul lor au luat afară mai bine de jumătate din alcoolul pe care, cu atâta disperare, în turnasem în suflet.
După câteva ore m-am trezit. Eram terminat, cu o migrenă infernală, o durere de stomac incredibilă, un ficat care îmi întorcea măruntaiele pe dos şi o amnezie care nu mă lăsa să-mi dau seama unde sunt şi ce fac acolo. Şi starea asta m-a ţinut vreo două zile (mai puţin amnezia, care s-a risipit după câteva ore).
Şi mi-am dat seama că e o tâmpenie să-ţi faci ţie rău. Adică, după ce că te doare sufletu' din cauza iubirii, să te mai doară şi trupu' din cauza băuturii?! Sau în cazul altora, a drogurilor ori ţigărilor. Cât de prost să fii?? (întrebarea e retorică)
Deznodământ şi concluzie:
După vreo 4 luni, prin septembrie, m-am întâlnit din nou cu ea. Am ieşit la un suc, apoi la o prăjitură, apoi la film...şi am întrebat-o:
- De ce nu ai vrut să mai vorbeşti cu mine?
- Păi...aşa. Mă plictisisem şi pur şi simplu nu am mai avut chef...
- Din cauza mea?
- A, nu, tu erai foarte ok...prea ok, chiar.
- Păi şi atunci?!
- Am vrut să fac o schimbare, îmi răspunde ridicând din umeri, aşa cum ridici atunci când nu înţelegi care e problema celuilalt că tu renunţi câteva luni la un tricou sau o pereche de şosete...
- Dar...eu am suferit foarte mult
- Da. ştiu, mi-a zis Mary
- Şi de ce nu ai zis nimic?
- Pai...erai prea disperat, prea insistent şi...mi se părea că mă sufci
***
Deci, cine a greşit? Când iubirea îţi spune să nu o mai cauţi, poate vrea o schimbare, o pauză, o evadare. Cu cât încerci mai mult să o recapeţi, cu atât o vei îndepărta. (da, e simplu în teorie...iar poveştiile viitoare o să demonstreze că ,,iubirea" atrofiază mintea şi raţiunea)
***
joi, 5 iunie 2014
Scrisoare catre un om iubit
Iti multumesc pentru ceea ce m-ai invatat! Sa fiu mai cumpatat, mai atent, sa reflect mai mult si sa masor inainte de a taia, sa nu ma las ghidat de probabilitati si estimari, ci de fapte, sa nu mai judec inainte de a stii, dar cel mai important - sa nu mai presupun ca stiu totul...
Multi spun ca inimile unor oameni sunt de piatra. Si a mea a fost probabil asa, candva, dar in timp s-a faramitat si s-a transformat in cel mai fin nisip. Cand cineva intra cu picioarele sau o loveste fara mila, nu lasa mai mult de un damb in urma.
Dar nu si tu! Cumva, ai coagulat nisipul acesta dus de vant si batut de apa in jurul tau. Bob cu bob, ai transformat o mana de nisip intr-un lacat de otel. N-ai folosit nici ciocan, nici strung, nici menghina. Doar prin simpla ta prezenta.
Ti-am cerut sa-mi fii iubita, si ti-am zis ca vreau totul de la tine si la schimb tot ce-mi vei cere ai sa primesti. Iar tu n-ai cerut nimic. Dar nici iubita sa-mi fii, n-ai acceptat. Ci mult mai mult - un prieten adevarat.
Abia acum am inteles insa asta, pentu ca, in trufia si probabil nerozia mea, nu vedeam decat inainte si doar ce voiam in mintea mea... Am crezut ca sunt bun pentru tine, cand defapt te voiam pentru mine si pentru a mea fericire. Am vrut sa fiu cel care-ti aduce zambetul pe fata in fiecare zi, se pare insa ca nu ma difer de ceilalti prea mult, care te-au ranit si care si-au batut joc de tine.
Am plecat singur de langa tine, fara ca tu sa ma fi alungat...Ti-am spus cuvinte mari, probail ai nutrit si un strop de-ncredere iar eu, fara vreun motiv, te-am tradat si am abandonat. In acest moment vorbele sunt de prisos, faptele spun totul. Dar cele cateva cuvinte pe care la rasaritul noptii mi le-ai spus, m-au fulgerat si ca un tunet le traiesc si-acum. Cata dreptate ai! Cata dreptate...
Am realizat ca nu sunt demn nici macar coleg al tau sa ma numesc, cu atat mai putin prieten. De iubit nici nu mai vorbesc! In loc eu sa vin sa-ti spun ca telefonu-mi e deschis si oricand iti voi raspunde si te voi ajuta, tu ma mangai si imi spui exact asta... Esti atat de buna, de calda, de atenta. Iar eu, lipsit de candoare si pudoare am crezut ca stiu, mai bine decat tine, ce vrei, cum vrei, cand vrei...
Am asternut aceste randuri in semn de pretuire pentru omul, femeia si candva mama care impartaseste din prea plinul dragostei ei tuturor celor care au nevoie de o alinare. Drept rasplata nu-si doreste, probabil, decat fidelitate si dreptate. Eu sunt un om stramb si, iata, nedemn. Dar sunt sigur ca undeva, in lumea asta, un barbat virtuos o cauta. Cand o va intalni, atat am a-i spune - nu face greseala mea!
Iti multumesc!
Cu dragoste,
R.T.
Multi spun ca inimile unor oameni sunt de piatra. Si a mea a fost probabil asa, candva, dar in timp s-a faramitat si s-a transformat in cel mai fin nisip. Cand cineva intra cu picioarele sau o loveste fara mila, nu lasa mai mult de un damb in urma.
Dar nu si tu! Cumva, ai coagulat nisipul acesta dus de vant si batut de apa in jurul tau. Bob cu bob, ai transformat o mana de nisip intr-un lacat de otel. N-ai folosit nici ciocan, nici strung, nici menghina. Doar prin simpla ta prezenta.
Ti-am cerut sa-mi fii iubita, si ti-am zis ca vreau totul de la tine si la schimb tot ce-mi vei cere ai sa primesti. Iar tu n-ai cerut nimic. Dar nici iubita sa-mi fii, n-ai acceptat. Ci mult mai mult - un prieten adevarat.
Abia acum am inteles insa asta, pentu ca, in trufia si probabil nerozia mea, nu vedeam decat inainte si doar ce voiam in mintea mea... Am crezut ca sunt bun pentru tine, cand defapt te voiam pentru mine si pentru a mea fericire. Am vrut sa fiu cel care-ti aduce zambetul pe fata in fiecare zi, se pare insa ca nu ma difer de ceilalti prea mult, care te-au ranit si care si-au batut joc de tine.
Am plecat singur de langa tine, fara ca tu sa ma fi alungat...Ti-am spus cuvinte mari, probail ai nutrit si un strop de-ncredere iar eu, fara vreun motiv, te-am tradat si am abandonat. In acest moment vorbele sunt de prisos, faptele spun totul. Dar cele cateva cuvinte pe care la rasaritul noptii mi le-ai spus, m-au fulgerat si ca un tunet le traiesc si-acum. Cata dreptate ai! Cata dreptate...
Am realizat ca nu sunt demn nici macar coleg al tau sa ma numesc, cu atat mai putin prieten. De iubit nici nu mai vorbesc! In loc eu sa vin sa-ti spun ca telefonu-mi e deschis si oricand iti voi raspunde si te voi ajuta, tu ma mangai si imi spui exact asta... Esti atat de buna, de calda, de atenta. Iar eu, lipsit de candoare si pudoare am crezut ca stiu, mai bine decat tine, ce vrei, cum vrei, cand vrei...
Am asternut aceste randuri in semn de pretuire pentru omul, femeia si candva mama care impartaseste din prea plinul dragostei ei tuturor celor care au nevoie de o alinare. Drept rasplata nu-si doreste, probabil, decat fidelitate si dreptate. Eu sunt un om stramb si, iata, nedemn. Dar sunt sigur ca undeva, in lumea asta, un barbat virtuos o cauta. Cand o va intalni, atat am a-i spune - nu face greseala mea!
Iti multumesc!
Cu dragoste,
R.T.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)