,,Grea zi a fost asta", îmi spun eu în gând, privind de pe bancheta din spate a maşinii strada pustie. E 3 septembrie, ora 22:30, iar eu plec în sfârşit acasă după o zi chinuitoare, în care a trebuit să dau zeci de telefoane şi să obţin 1000 de documente. De rezultatul acestei zile depindea în mare parte viitorul meu. Cum-necum, cu mult noroc şi ceva inspiraţie, mi-a ieşit şi am reuşit să fac o treabă bună. Dar sunt extenuat...
Privind în gol spre lampioanele care trec unul după altul pe lângă mine, îmi vine un gând ,,Să-i iau o prăjitură... să-i iau prăjitura ei preferată... să-i iau prăjitura ei preferată şi să i-o duc acum!". De-ndată îi spun şoferului să mă lase la capătul lui ,,41". Nu cobor bine din maşină şi-l văd că vine, fug cât pot de tare, trec printre maşini, sar peste bălţi, pe una o iau în plin, mă năpustesc pe refugiu, mă lovesc de doi morcoviţi, feresc un coş de gunoi şi m-arunc pe scara tramvaiului, taman când se-nchideau uşile. Două staţii am crezut că mor, trăgeam aer în piept şi pe nas şi pe gură şi pe urechi.
Când îmi mai vine inima la loc, mă întorc la gândurile mele ,,Bun, iau de la cofetăria din colţ o savarină, mă duc la ea, apoi sun la interfon...nu, aştept mai bine să iasă un vecin, urc şi sun la uşă. Nu, că dacă e cu cineva...Mai bine agăţ prăjitura de uşă, plec şi îi dau mesaj apoi pe telefon. Da, aşa fac!"
Cumpăr dulcegăria, ajung la bloc, aştept 10 minute, nu iese nimeni... Îmi bag picioarele şi nu mai aştept. O sun la interfon - ,,17". Trec 5 secunde...Tiiiitt...tiiiiiiit....tiiiiit...
- DA!!, se aude vocea răguşită şi cam ţâfoasă. (Zic să fac o glumă:)
- Primiţi cu colindul?!, zic eu vesel
- 'tuţi pizda mă-tii!! Trosc, se aude receptorul microfonului şi concomitent se deschide uşa.
,,Aiii...să vezi că s-a supărat. Ce fac, ce-i zic?! E, asta e, zic adevărul şi ce-o fi o fi", îmi zic eu urcând agale scările. Îi recunosc uşa, e la etajul 2 pe mijlocul palierului. Mă apropii şi citesc - ap. 13...
Înţeleg situaţia şi sun repede ca să nu iasă vecina cu vreo tigaie, să facă scandal... Şi aştept...aştept...se aud cheile în uşă, Trasc, trasc, trasc...zbing, zbing...Oare asta e uşa. mă întreb eu, sau am nimerit în altă parte...şi se deschide.
Este fascinantă...mă uit fix în ochii ei, dar o văd cu totul. Are un maieu roşu purpuriu, de casă, care te lasă să-i desluşeşti forma sânilor, dar nu să-i şi vezi cu adevărat. Pantalonii de pijama sunt bej, cu diverse desene, exact aşa cum ar trebui să fie o pijama de fete. Părul despletit îi mângâie umerii brăzdaţi de bretelele maieului. Se uită la mine cu acea privire care mi-e atât de dragă, cu acei ochi albaştri ca cerul, în care mă scufund de fiecare dată când îi întâlnesc. Pur şi simplu ea are totul, nimic nu îi lipseşte. Buzele sunt desenate parcă pe calculator, nu cărnoase, nici subţiri, ci...perfecte.
Nu ştiu ce să fac sau ce să zic...pur şi simplu mă uit la ea şi-mi dau seama că vreau să o văd acolo primindu-mă în fiecare seară când vin de la muncă...
- Ce-i cu tine aici, la ora asta?!, mă întreabă ea.
- Am venit să-ţi aduc o prăjitură, prăjitura ta preferată
- Păi de ce?!
- Păi...m-am gândit să-ţi îndulcesc ziua
- Doamne, tu ai toate minţile la tine?!
Îmi place la nebunie replica asta. Defapt, îmi place totul la ea, tot ce face, tot ce nu face, tot ce greşeşte, toate defectele şi toate nebuniile ei.
Mă invită în casă, mă aşează pe canapea, ia punga cu păjitură şi se duce să se schimbe... De ce?! imi zic eu în gând, de ce să te schimbi când eşti perfectă?
Se întoarce îmbrăcată cu o pereche de blugi gri-albi şi cu un tricou cu Mikey Mouse. Nu voi uita niciodată acel tricou...Pentru că privind-o, citeam parcă o poveste, despre o frumoasă prinţesă, care este însă în sufletul ei încă un copil, prea repede plecat de sub aripa părinţilor, care a zburat din cuib pentru a-şi clădi ea altul, dar care a întâlnit numai furtuni în cale şi numai păsări răpitoare şi oameni care îi promiteau protecţie şi ajutor, dar ofereau defapt doar iluzii şi...deziluzii. Asta am văzut atunci, privind-o cum se apropia de mine cu farfuiuţa pe care aşezase atent savarina.
Stăm pe canapea. Ea într-un colţ, ba cu laptop-ul ba cu telefonul în braţe, eu pe mijloc, tolănit spre ea. Vreau să o iau în braţe, mă apropii dar îmi dau seama că nu am cum... O pup pe obraz. Îi săut mâna. O mai pup odată pe obraz. Îi întorc capul spre mine şi dau să o sărut...mă evită şi mă pupă pe obraz. Mă întreabă apoi de ce fac toate astea pentru ea. Îi spun ceea ce ştie de atâta timp - te plac şi vreau să fii fericită. Cred ca a mai auzit asta de 1000 de ori, fie de la alţii fie din filme...
Îi mai spun că nu vreau să fim doar colegi sau amici, pentru că ţin la ea şi am sentimente mult mai puternice faţă de ea. Atunci se întoarce spre mine şi mă ia în braţe şi-mi spune ,,mulţumesc pentru tot ce faci pentru mine"...mă ţine aşa câteva secunde, apoi îmi şopteşte ,,hai, fugi acasă că-i târziu şi mâine trebuie să mă trezesc de dimineaţă".
[BAAAAAAANG!!!!]
Ca un tunet au fost cuvintele astea. Am simţit cum se prăbuşeşte ceul peste mine. Deşi nu s-a clintit un fir de păr şi nici de pe faâă nu mi-a pierit zâmbetul, în mintea şi în sufletul meu urlam, zbieram şi alergam de nebun, mă dădeam cu capul de pereţi şi îmi ziceam ,,nu, nu, nu, nu a zis asta, nu!!!!! De ce?! Nu!!!!"
A fost momentul în care am înţeles că sunt ,,colegul acela de treabă" pe care toţi îl avem la muncă...cel mult ,,un bun prieten". Am înţeles că eu îi pot oferi totul pe lumea asta, dar nu şi fericirea. Pentru că, în definitiv, asta face diferenţa între un iubit şi un prieten. Prietenul este acolo când ai nevoie de el şi te ajută şi poţi apela oicând la el, în timp ce iubitul te face fericită.
Dar ce faci când cel care-ţi oferă fericirea nu-ţi vrea decât prietenia?
joi, 2 octombrie 2014
marți, 17 iunie 2014
Să nu te miri când oameni dragi te vor părăsi
Este absolut normal ca un prieten, un amic sau o persoană de încredere să plece. De ce?! Pentru că îţi este greu, pentru că în loc să-i oferi glumele obişnuite care o relaxau, tu îi expui problemele tale, pentru că eşti gârbovit de griji şi nu mai eşti zvelt ca la început.
Hai să o luăm logic: tu ai sta lângă un om posomorât, care se plânge şi are probleme?! Nu! Pentru că şi tu le ai pe ale tale şi nu ai timp de ale altora. Dar dacă acela îţi este prieten? E, atunci se schimbă puţin situaţia şi încerci să-l ajuţi, atât cât poţi tu, nah, că doar eşti om. Dar dacă îţi este iubit sau iubita? Acu-i acu... Nu poţi să-l abandonezi, eşti obligat să-l ajuţi şi trebuie să-i oferi tot sprijinul tau. Şi iată problema - OBLIGAŢIA.
Inconştient ajungem să ne simţim obligaţi să facem anumite lucruri. Acum, cui îi place să fie constrâns, forţat? Nimănui. Şi ce face un om care se simte presat să facă un anumit lucru? Evident, refuză. Iar acest refuz este involuntar şi nu cred că ne dăm seama de aceste gânduri. Pentru că noi, aparent, ne gândim că ,,da, are acum o perioadă mai grea, dar va trece peste, iar eu o să-l ajut să o depăşească". Dar cum îl sprijinim noi, defapt, pe acel om? Îi spunem că va fi bine? În 9 din 10 cazuri e mai rău. Îi spunem că îl vom ajuta şi să nu-şi facă griji? Păi exact din acel moment eu aş începe să-mi fac griji, pentru că înseamnă că, măcar şi pentru o secundă, te-ai gândit cum ar fi să mă părăseşti.
Iar toate aceste mesaje subliminale pe care le transmitem acelui om îl determină să fie neliniştit, agitat, tot mai nervos şi chiar să reacţioneze violent. Moment în care noi realizăm că...nu mai merge. Deci e momentul să luăm o pauză şi să.i dăm răgaz să-şi pună gândurile şi viaţa în ordine. Iar abia apoi mai facem o încercare. Ba chiar ne promitem solmen că aşa vom face.
Nu realizăm însă că tocmai i-am dat lovitura de graţie acelui om, lăsându-l singur şi demonstrându-i (fără să vrem asta, desigur) că patronul lui a avut dreptate că l-a concediat, că pe bună dreptate a picat cel mai important examen din viaţa lui şi că dojana părinţilor este în totalitate justificată. Da, i-am reconfirmat că este singur.
În realitate însă, ne-am pus pe noi la adăpost. Pentru că aşa acţionează oamenii - simţul de autoconservare este probabil cel mai dezvoltat dintre toate şi te determină să acţionezi fără a gândi. Este normal să fugi când unui om îi este rău şi greu. Este normal să-l părăseşti pe cel care din prinţ s-a trezit cerşetor. Este chiar justificat să-l eviţi pe cel care vine către tine, sperâd să-i auzi urletul şi zbuciumul sufletului.
Aşa că, nu te întrista pentru că persoana iubită te-a îndepărtat din viaţa ei. Da, ştiu, ţie îţi este greu, poate chiar imposibil să să concepi traiul fără ea, dar gândeşte-te că acelui om îi este bine. Da, ştiu că lângă tine i-ar fi şi v-ar fi mult mai bine. Dar aşa simte, subconştientul îi spune să fugă şi orice om normal pune mai mult preţ pe ceea ce mintea îi dictează, decât pe ceea ce iubil sau iubita îi îndrugă. Iar tu, dacă îl iubeşti cu adevărat, sacrifică-te pentru el şi lasă-l să se ducă. Ţine-i pumnii şi oferă-i tot sprijinul tăi moral sau financiar, pentru a avea o viaţă tihnită (poate chiar alături de altcineva)
Da, ştiu, lumea va zice că esti un prost sau o proastăa...Şi ce?! Asta înseamnă iubire, cu adevărat - să faci totul pentru celălalt, nu pentru sine. Iar dacă el nu te iubeşte, e păcatul lui.
P.S.
Am cunoscut oameni care nu au fugit atunci când prietenul sau iubita au trecut prin perioade grele. Am cunoscut persoane care au stat alături celor trecuţi prin focurile iadului. Sunt 5. Din mii de oameni pe care i-am cunoscut până acum.
Deci, nu mă miră când cineva nu-mi mai răspunde la telefon, mă evită sau mă părăseşte. Face ceea ce aproape toţi ceilalţi au făcut înaintea lui. Marea mirare ar fi dacă ar râmăne, sau chiar ar vrea să mă cunoască mai bine
...nu?
Hai să o luăm logic: tu ai sta lângă un om posomorât, care se plânge şi are probleme?! Nu! Pentru că şi tu le ai pe ale tale şi nu ai timp de ale altora. Dar dacă acela îţi este prieten? E, atunci se schimbă puţin situaţia şi încerci să-l ajuţi, atât cât poţi tu, nah, că doar eşti om. Dar dacă îţi este iubit sau iubita? Acu-i acu... Nu poţi să-l abandonezi, eşti obligat să-l ajuţi şi trebuie să-i oferi tot sprijinul tau. Şi iată problema - OBLIGAŢIA.
Inconştient ajungem să ne simţim obligaţi să facem anumite lucruri. Acum, cui îi place să fie constrâns, forţat? Nimănui. Şi ce face un om care se simte presat să facă un anumit lucru? Evident, refuză. Iar acest refuz este involuntar şi nu cred că ne dăm seama de aceste gânduri. Pentru că noi, aparent, ne gândim că ,,da, are acum o perioadă mai grea, dar va trece peste, iar eu o să-l ajut să o depăşească". Dar cum îl sprijinim noi, defapt, pe acel om? Îi spunem că va fi bine? În 9 din 10 cazuri e mai rău. Îi spunem că îl vom ajuta şi să nu-şi facă griji? Păi exact din acel moment eu aş începe să-mi fac griji, pentru că înseamnă că, măcar şi pentru o secundă, te-ai gândit cum ar fi să mă părăseşti.
Iar toate aceste mesaje subliminale pe care le transmitem acelui om îl determină să fie neliniştit, agitat, tot mai nervos şi chiar să reacţioneze violent. Moment în care noi realizăm că...nu mai merge. Deci e momentul să luăm o pauză şi să.i dăm răgaz să-şi pună gândurile şi viaţa în ordine. Iar abia apoi mai facem o încercare. Ba chiar ne promitem solmen că aşa vom face.
Nu realizăm însă că tocmai i-am dat lovitura de graţie acelui om, lăsându-l singur şi demonstrându-i (fără să vrem asta, desigur) că patronul lui a avut dreptate că l-a concediat, că pe bună dreptate a picat cel mai important examen din viaţa lui şi că dojana părinţilor este în totalitate justificată. Da, i-am reconfirmat că este singur.
În realitate însă, ne-am pus pe noi la adăpost. Pentru că aşa acţionează oamenii - simţul de autoconservare este probabil cel mai dezvoltat dintre toate şi te determină să acţionezi fără a gândi. Este normal să fugi când unui om îi este rău şi greu. Este normal să-l părăseşti pe cel care din prinţ s-a trezit cerşetor. Este chiar justificat să-l eviţi pe cel care vine către tine, sperâd să-i auzi urletul şi zbuciumul sufletului.
Aşa că, nu te întrista pentru că persoana iubită te-a îndepărtat din viaţa ei. Da, ştiu, ţie îţi este greu, poate chiar imposibil să să concepi traiul fără ea, dar gândeşte-te că acelui om îi este bine. Da, ştiu că lângă tine i-ar fi şi v-ar fi mult mai bine. Dar aşa simte, subconştientul îi spune să fugă şi orice om normal pune mai mult preţ pe ceea ce mintea îi dictează, decât pe ceea ce iubil sau iubita îi îndrugă. Iar tu, dacă îl iubeşti cu adevărat, sacrifică-te pentru el şi lasă-l să se ducă. Ţine-i pumnii şi oferă-i tot sprijinul tăi moral sau financiar, pentru a avea o viaţă tihnită (poate chiar alături de altcineva)
Da, ştiu, lumea va zice că esti un prost sau o proastăa...Şi ce?! Asta înseamnă iubire, cu adevărat - să faci totul pentru celălalt, nu pentru sine. Iar dacă el nu te iubeşte, e păcatul lui.
P.S.
Am cunoscut oameni care nu au fugit atunci când prietenul sau iubita au trecut prin perioade grele. Am cunoscut persoane care au stat alături celor trecuţi prin focurile iadului. Sunt 5. Din mii de oameni pe care i-am cunoscut până acum.
Deci, nu mă miră când cineva nu-mi mai răspunde la telefon, mă evită sau mă părăseşte. Face ceea ce aproape toţi ceilalţi au făcut înaintea lui. Marea mirare ar fi dacă ar râmăne, sau chiar ar vrea să mă cunoască mai bine
...nu?
vineri, 13 iunie 2014
Marile greseli ale iubirii
Cuvânt de început
Cunoşti om care să nu fi suferit din cauza nebuniei, adică a iubirii? Eu nu! Şi am fost martorul atâtor drame şi dureri emoţionale, încât ar fi trebuit probabil să renunţ demult la gândul că dragostea chiar e ceva benefic. În schimb, cu cât am aflat mai multe deziluzii, cu atât am căutat să ofer celorlalţi ceea ce oamenii, în general, nu primesc...şi să am pretenţia să primesc acelaşi lucru.
Cu ce m-am ales, e clar...
Aşa că m-am decis să împărtăşesc poveşti, greşeli, gânduri şi întâmplări. Vorba aia, din greşeli învăţăm şi e mult mai util şi mai puţin costisitor când sunt ale altora :)
PRIMA IUBIRE
Toamna lui 2005, nu foarte frig afară, un pic de soare încălzea după-amiaza unei zile de duminică. Mergeam la prima întâlnire cu Mery, o fată cu care vorbeam pe Hi5. Ea venea cu o prietenă, aşa că l-am luat şi eu pe Marius, bunul meu prieten şi coleg de liceu. Ei, ce credeţi că s-a întâmplat?! Eu şi Mary nu aveam absolut nimic în comun, dar cu prietena ei, în schimb, a fost dragoste la prima vedere, reciprocă. Am sporovăit la prima întâlnire 4 ore, şi dacă nu ar fi trebuit să ajungă acasă, sigur ne-ar fi prin zorii anului următor povestind câte-n lună şi în stele.
Iar povestea noastră de dragoste, âncepută în acea după-amiază, a fost extraordinară şi a durat incredibil de mult - 3 luni. A început să mă evite, să fie mereu ocupată şi, într-un final, s-o pună pe Mary să-mi spună să nu o mai caut...
No, bun...şi acum ce fac?! Cu cât trecea timpul, cu atât îmi doream mai mult să o revăd, să o aud din nou, să o sărut, ştiţi voi. Am ajuns chiar să mă învinovăţesc, să-mi arunc sudalme că nu m-am purtat cum trebuie, că nu am făcut ce trebuie, că trebuia să am altă atitudine...concluzia: am întâlnit femeia perfectă şi m-am purtat ca un dobitoc şi am alungat-o.
Şi cum la 18 ani nu-ţi trebuie prea multe motive să faci năzbâtii, am plecat în Vama Veche şi am început să beau...şi dăi, şi dăi, trei zile la rând numai cu bere. În a treia zi, seara, am trecut la artileria grea - Roşu&Negru (cocktail din alcool dubludistilat, sirop de zmeură, piper şi cola).
E clar ce-am păţit - comă alcoolică. Dar cum eram pe plajă, printre atâţia alţi abţiguiţi, nimeni nu şi-a dat seama că eu sunt de 10 ori mai rău decât ei. Am avut un noroc chior însă - micii pe care-i mâncasem înainte şi care au făcut cale întoarsă când ficatul a sucombat. În drumul lor au luat afară mai bine de jumătate din alcoolul pe care, cu atâta disperare, în turnasem în suflet.
După câteva ore m-am trezit. Eram terminat, cu o migrenă infernală, o durere de stomac incredibilă, un ficat care îmi întorcea măruntaiele pe dos şi o amnezie care nu mă lăsa să-mi dau seama unde sunt şi ce fac acolo. Şi starea asta m-a ţinut vreo două zile (mai puţin amnezia, care s-a risipit după câteva ore).
Şi mi-am dat seama că e o tâmpenie să-ţi faci ţie rău. Adică, după ce că te doare sufletu' din cauza iubirii, să te mai doară şi trupu' din cauza băuturii?! Sau în cazul altora, a drogurilor ori ţigărilor. Cât de prost să fii?? (întrebarea e retorică)
Deznodământ şi concluzie:
După vreo 4 luni, prin septembrie, m-am întâlnit din nou cu ea. Am ieşit la un suc, apoi la o prăjitură, apoi la film...şi am întrebat-o:
- De ce nu ai vrut să mai vorbeşti cu mine?
- Păi...aşa. Mă plictisisem şi pur şi simplu nu am mai avut chef...
- Din cauza mea?
- A, nu, tu erai foarte ok...prea ok, chiar.
- Păi şi atunci?!
- Am vrut să fac o schimbare, îmi răspunde ridicând din umeri, aşa cum ridici atunci când nu înţelegi care e problema celuilalt că tu renunţi câteva luni la un tricou sau o pereche de şosete...
- Dar...eu am suferit foarte mult
- Da. ştiu, mi-a zis Mary
- Şi de ce nu ai zis nimic?
- Pai...erai prea disperat, prea insistent şi...mi se părea că mă sufci
***
Deci, cine a greşit? Când iubirea îţi spune să nu o mai cauţi, poate vrea o schimbare, o pauză, o evadare. Cu cât încerci mai mult să o recapeţi, cu atât o vei îndepărta. (da, e simplu în teorie...iar poveştiile viitoare o să demonstreze că ,,iubirea" atrofiază mintea şi raţiunea)
***
Cunoşti om care să nu fi suferit din cauza nebuniei, adică a iubirii? Eu nu! Şi am fost martorul atâtor drame şi dureri emoţionale, încât ar fi trebuit probabil să renunţ demult la gândul că dragostea chiar e ceva benefic. În schimb, cu cât am aflat mai multe deziluzii, cu atât am căutat să ofer celorlalţi ceea ce oamenii, în general, nu primesc...şi să am pretenţia să primesc acelaşi lucru.
Cu ce m-am ales, e clar...
Aşa că m-am decis să împărtăşesc poveşti, greşeli, gânduri şi întâmplări. Vorba aia, din greşeli învăţăm şi e mult mai util şi mai puţin costisitor când sunt ale altora :)
PRIMA IUBIRE
Toamna lui 2005, nu foarte frig afară, un pic de soare încălzea după-amiaza unei zile de duminică. Mergeam la prima întâlnire cu Mery, o fată cu care vorbeam pe Hi5. Ea venea cu o prietenă, aşa că l-am luat şi eu pe Marius, bunul meu prieten şi coleg de liceu. Ei, ce credeţi că s-a întâmplat?! Eu şi Mary nu aveam absolut nimic în comun, dar cu prietena ei, în schimb, a fost dragoste la prima vedere, reciprocă. Am sporovăit la prima întâlnire 4 ore, şi dacă nu ar fi trebuit să ajungă acasă, sigur ne-ar fi prin zorii anului următor povestind câte-n lună şi în stele.
Iar povestea noastră de dragoste, âncepută în acea după-amiază, a fost extraordinară şi a durat incredibil de mult - 3 luni. A început să mă evite, să fie mereu ocupată şi, într-un final, s-o pună pe Mary să-mi spună să nu o mai caut...
No, bun...şi acum ce fac?! Cu cât trecea timpul, cu atât îmi doream mai mult să o revăd, să o aud din nou, să o sărut, ştiţi voi. Am ajuns chiar să mă învinovăţesc, să-mi arunc sudalme că nu m-am purtat cum trebuie, că nu am făcut ce trebuie, că trebuia să am altă atitudine...concluzia: am întâlnit femeia perfectă şi m-am purtat ca un dobitoc şi am alungat-o.
Şi cum la 18 ani nu-ţi trebuie prea multe motive să faci năzbâtii, am plecat în Vama Veche şi am început să beau...şi dăi, şi dăi, trei zile la rând numai cu bere. În a treia zi, seara, am trecut la artileria grea - Roşu&Negru (cocktail din alcool dubludistilat, sirop de zmeură, piper şi cola).
E clar ce-am păţit - comă alcoolică. Dar cum eram pe plajă, printre atâţia alţi abţiguiţi, nimeni nu şi-a dat seama că eu sunt de 10 ori mai rău decât ei. Am avut un noroc chior însă - micii pe care-i mâncasem înainte şi care au făcut cale întoarsă când ficatul a sucombat. În drumul lor au luat afară mai bine de jumătate din alcoolul pe care, cu atâta disperare, în turnasem în suflet.
După câteva ore m-am trezit. Eram terminat, cu o migrenă infernală, o durere de stomac incredibilă, un ficat care îmi întorcea măruntaiele pe dos şi o amnezie care nu mă lăsa să-mi dau seama unde sunt şi ce fac acolo. Şi starea asta m-a ţinut vreo două zile (mai puţin amnezia, care s-a risipit după câteva ore).
Şi mi-am dat seama că e o tâmpenie să-ţi faci ţie rău. Adică, după ce că te doare sufletu' din cauza iubirii, să te mai doară şi trupu' din cauza băuturii?! Sau în cazul altora, a drogurilor ori ţigărilor. Cât de prost să fii?? (întrebarea e retorică)
Deznodământ şi concluzie:
După vreo 4 luni, prin septembrie, m-am întâlnit din nou cu ea. Am ieşit la un suc, apoi la o prăjitură, apoi la film...şi am întrebat-o:
- De ce nu ai vrut să mai vorbeşti cu mine?
- Păi...aşa. Mă plictisisem şi pur şi simplu nu am mai avut chef...
- Din cauza mea?
- A, nu, tu erai foarte ok...prea ok, chiar.
- Păi şi atunci?!
- Am vrut să fac o schimbare, îmi răspunde ridicând din umeri, aşa cum ridici atunci când nu înţelegi care e problema celuilalt că tu renunţi câteva luni la un tricou sau o pereche de şosete...
- Dar...eu am suferit foarte mult
- Da. ştiu, mi-a zis Mary
- Şi de ce nu ai zis nimic?
- Pai...erai prea disperat, prea insistent şi...mi se părea că mă sufci
***
Deci, cine a greşit? Când iubirea îţi spune să nu o mai cauţi, poate vrea o schimbare, o pauză, o evadare. Cu cât încerci mai mult să o recapeţi, cu atât o vei îndepărta. (da, e simplu în teorie...iar poveştiile viitoare o să demonstreze că ,,iubirea" atrofiază mintea şi raţiunea)
***
joi, 5 iunie 2014
Scrisoare catre un om iubit
Iti multumesc pentru ceea ce m-ai invatat! Sa fiu mai cumpatat, mai atent, sa reflect mai mult si sa masor inainte de a taia, sa nu ma las ghidat de probabilitati si estimari, ci de fapte, sa nu mai judec inainte de a stii, dar cel mai important - sa nu mai presupun ca stiu totul...
Multi spun ca inimile unor oameni sunt de piatra. Si a mea a fost probabil asa, candva, dar in timp s-a faramitat si s-a transformat in cel mai fin nisip. Cand cineva intra cu picioarele sau o loveste fara mila, nu lasa mai mult de un damb in urma.
Dar nu si tu! Cumva, ai coagulat nisipul acesta dus de vant si batut de apa in jurul tau. Bob cu bob, ai transformat o mana de nisip intr-un lacat de otel. N-ai folosit nici ciocan, nici strung, nici menghina. Doar prin simpla ta prezenta.
Ti-am cerut sa-mi fii iubita, si ti-am zis ca vreau totul de la tine si la schimb tot ce-mi vei cere ai sa primesti. Iar tu n-ai cerut nimic. Dar nici iubita sa-mi fii, n-ai acceptat. Ci mult mai mult - un prieten adevarat.
Abia acum am inteles insa asta, pentu ca, in trufia si probabil nerozia mea, nu vedeam decat inainte si doar ce voiam in mintea mea... Am crezut ca sunt bun pentru tine, cand defapt te voiam pentru mine si pentru a mea fericire. Am vrut sa fiu cel care-ti aduce zambetul pe fata in fiecare zi, se pare insa ca nu ma difer de ceilalti prea mult, care te-au ranit si care si-au batut joc de tine.
Am plecat singur de langa tine, fara ca tu sa ma fi alungat...Ti-am spus cuvinte mari, probail ai nutrit si un strop de-ncredere iar eu, fara vreun motiv, te-am tradat si am abandonat. In acest moment vorbele sunt de prisos, faptele spun totul. Dar cele cateva cuvinte pe care la rasaritul noptii mi le-ai spus, m-au fulgerat si ca un tunet le traiesc si-acum. Cata dreptate ai! Cata dreptate...
Am realizat ca nu sunt demn nici macar coleg al tau sa ma numesc, cu atat mai putin prieten. De iubit nici nu mai vorbesc! In loc eu sa vin sa-ti spun ca telefonu-mi e deschis si oricand iti voi raspunde si te voi ajuta, tu ma mangai si imi spui exact asta... Esti atat de buna, de calda, de atenta. Iar eu, lipsit de candoare si pudoare am crezut ca stiu, mai bine decat tine, ce vrei, cum vrei, cand vrei...
Am asternut aceste randuri in semn de pretuire pentru omul, femeia si candva mama care impartaseste din prea plinul dragostei ei tuturor celor care au nevoie de o alinare. Drept rasplata nu-si doreste, probabil, decat fidelitate si dreptate. Eu sunt un om stramb si, iata, nedemn. Dar sunt sigur ca undeva, in lumea asta, un barbat virtuos o cauta. Cand o va intalni, atat am a-i spune - nu face greseala mea!
Iti multumesc!
Cu dragoste,
R.T.
Multi spun ca inimile unor oameni sunt de piatra. Si a mea a fost probabil asa, candva, dar in timp s-a faramitat si s-a transformat in cel mai fin nisip. Cand cineva intra cu picioarele sau o loveste fara mila, nu lasa mai mult de un damb in urma.
Dar nu si tu! Cumva, ai coagulat nisipul acesta dus de vant si batut de apa in jurul tau. Bob cu bob, ai transformat o mana de nisip intr-un lacat de otel. N-ai folosit nici ciocan, nici strung, nici menghina. Doar prin simpla ta prezenta.
Ti-am cerut sa-mi fii iubita, si ti-am zis ca vreau totul de la tine si la schimb tot ce-mi vei cere ai sa primesti. Iar tu n-ai cerut nimic. Dar nici iubita sa-mi fii, n-ai acceptat. Ci mult mai mult - un prieten adevarat.
Abia acum am inteles insa asta, pentu ca, in trufia si probabil nerozia mea, nu vedeam decat inainte si doar ce voiam in mintea mea... Am crezut ca sunt bun pentru tine, cand defapt te voiam pentru mine si pentru a mea fericire. Am vrut sa fiu cel care-ti aduce zambetul pe fata in fiecare zi, se pare insa ca nu ma difer de ceilalti prea mult, care te-au ranit si care si-au batut joc de tine.
Am plecat singur de langa tine, fara ca tu sa ma fi alungat...Ti-am spus cuvinte mari, probail ai nutrit si un strop de-ncredere iar eu, fara vreun motiv, te-am tradat si am abandonat. In acest moment vorbele sunt de prisos, faptele spun totul. Dar cele cateva cuvinte pe care la rasaritul noptii mi le-ai spus, m-au fulgerat si ca un tunet le traiesc si-acum. Cata dreptate ai! Cata dreptate...
Am realizat ca nu sunt demn nici macar coleg al tau sa ma numesc, cu atat mai putin prieten. De iubit nici nu mai vorbesc! In loc eu sa vin sa-ti spun ca telefonu-mi e deschis si oricand iti voi raspunde si te voi ajuta, tu ma mangai si imi spui exact asta... Esti atat de buna, de calda, de atenta. Iar eu, lipsit de candoare si pudoare am crezut ca stiu, mai bine decat tine, ce vrei, cum vrei, cand vrei...
Am asternut aceste randuri in semn de pretuire pentru omul, femeia si candva mama care impartaseste din prea plinul dragostei ei tuturor celor care au nevoie de o alinare. Drept rasplata nu-si doreste, probabil, decat fidelitate si dreptate. Eu sunt un om stramb si, iata, nedemn. Dar sunt sigur ca undeva, in lumea asta, un barbat virtuos o cauta. Cand o va intalni, atat am a-i spune - nu face greseala mea!
Iti multumesc!
Cu dragoste,
R.T.
luni, 26 mai 2014
FLOARE DE PRIMĂVARĂ
Va rog sa nu judecati prea aspru aceasta mica povestioara. E scrisa cu inima si sufletul, fara a trece prin filtrul gandirii prea mult. E o poveste adevarata ce descrie doi oameni frumosi care nu au stiut cum sa se aiba unul pe celalalt si care au devenit de-odata straini...
1
Ghioceii sunt firavi, Viorelele timide,
Brânduşele sunt jucăuşe, iar Zambilele nebune.
Lalele sunt molcome şi calculate
Nu ca Narcisele, aranjate, zvăpăiate
2
Dup-o iarnă grea şi-apăsătoare
E greu s-alegi cea mai potrivită floare
Dacă-i fadă, dacă-i aspră
Dacă nu e floare de casă
3
Şi cum lupt din greu cu gândul
Observ de-odată un-mugur
O mică floare ce, de ochii lumii
Petalele-şi ascunde
4
Ea nu vede cât e de frumoasă
Şi nici pe alţii nu îi lasă
Se teme să nu fie rănită
Sau pe alţii să rănească
5
Călătorul:
- Oh, tu minunată Floare de Primăvară
De-ai ştii cât te-am căutat prin lume
Iar acum, când te privesc întâia oară
Vreau să-ţi aflu măcar un nume
6
Floarea de Primăvară:
- Străine, nu sta, tu fugi de lângă mine!
Ca toţi ceilalţi trecători, du-te
Căci de vrei să-mi fii alături
Îţi garantez, vei suferi!
7
Călătorul:
- Dar cum tu, Floare prea blajină
Pe mine crezi că poţi răini?
Când, vezi bine, sunt o columă
De războaie-acoperit
8
- Nu-nţelegi să pleci odată, ce vrei de la viaţa mea?!
Am atâtea griji pe cap, nu o vreau şi pe a ta
Tu, omule, te du la alte flori mai răsărite,
Frumoase, dulci, care să te merite
9
Călătorul:
- De-ai avea tu ochi, înmiresmată Floare
Şi-ai vedea dincolo de arătare
Ai vedea un gol imens, lipsit de Soare
De viată...de o floare
10
- Şi crezi c-o floare atât de mică
Poate golul să ţi-l umple?
Nici măcar n-o să se vadă
Voi un punct, un pai în iesle
11
Călătorul:
- Floare, iubită şi veselă Floare,
Tu creşti văzând cu ochii, vei fi uriaşă
Vei fi cât o albastră şi 'nspumată mare
Fără seamăn de frumoasă
12
Călătorul:
- Doar tu mă vezi aşa, eu ştiu că nus'
Aşa că du.te liniştit la altă floare
Că de mine nu vei fi iubit
Şi niciodată cu mine fericit
13
Călătorul:
- Da, în ochii mei eşti cea mai bună
Eu te văd cea mai frumoasă
Mireasma ta îmi place cel mai mult
Iar la fericirea ta ţin cel mai mult
14
- E, zici tu asa acum, dar pest-un timp
Ai sa ma ignori si ai sa zbori
La altă floare cu miresme in petale
Ce-ti oferă zâmbete şi fericiri
15
Călătorul:
- Cum sa fug, Floare scumpă şi micuţă
Când tot ce vreau este aicea,
Chiar aicea-n faţa mea
Şi e frumoasa Primăverii, o prinţesă
16
Eşti un drăguţ, îţi mulţumesc
Dar am probleme mari acum
Şi nu am timp să mai greşesc
Aşa c-ai face bine să-ţi vezi de drum
17
Călătorul:
- Dar nu vezi, mirifică Floare-nălţătoare
Că Primăvara împreun-am petrecut-o
Acum ne încălzim deja sub al verii Soare
Vrajba Iernii cu totul noi am rupt-o?
18
O tăcere mormântală apasă iarba verde
Floarea e acolo, dar parcă nu se mai vede
Tace şi ascultă-n taină a lumii larmă
Nu ştii de-i bine sau vrea doar să doarmă
19
Călătorul:
- Floarea mea iubită, de ce te-ascunzi de mine,
Ştii că îmi eşti dragă, că vreau să fii tu bine
Nu mă lăsa aici, singur în lumea-ntunecată
Te rog...
20
- De când vântul m-a purtat aici
O mătrăgună îmi ţine umbră
Parc-ar vrea să mă distrugă
Sau să m-alunge de pe-aici
21
- Şi nu e tot, că mai are şi complici,
Unii mai mari, alţii mai mici
Şi se unesc să-mi stea-mpotrivă
Ca şi când ar vrea să le cer milă
22
Călătorul:
- Tu eşti a Pheonixului Floare,
Puterea şi voinţa te vor ţine în picioare
Şi din tot amarul ce se varsă asupra ta
Întreaga lume tu o vei înmiresma
23
- Biet călător, te du de grabă-n lumea ta
Aici, în lumea mea, a venit cu totul noaptea
Şi nu vreau să te rănesc aşa cum deja o fac
Te du şi să nu te mai întorci vreodat'
24
Călătorul:
- Credeam c-ai înţeles...e atât de simplu
Eram într-adevăr doar într-un periplu
Dar te-am zărit şi acum te-am cunoscut
Iar acum al tău bărbat eu sunt
25
- Nu, nu pe mine, nu acum, de ce pe mine?!
Nu vreau să te rănesc, ştii foarte bine
Nu mă dezmierda, nici măcar cu o privire
Tu eşti om, imposibil să rămâi cu mine, o floare
26
Călătorul:
- De ce nu, cine a decis ce-i bine-n lumea asta
Poate-i o greşeală, poate dreptatea e a ta,
Dar eu rămân oricât m-ai alunga
Frumoasă Floare, mă închin în faţa ta
27
- Nu vreau să fiu rea, ca mătrăguna-ntunecată
Dar uneori mă faci să nu am judecată
Tu eşti un draguţ, prea drăguţ călător
Şi să ştii că sincer, îmi pare rău
28
Călătorul:
- Să nu-ţi pară şi dacă poţi mai loveşte-odată
Atingerea ta, oricât ar fi de aspră
Pentru mine-i mângăiere şi-alinare
Căci vine de la tine, superbă Floare
29
- Nu ştiu ce-i de făcut, nu ştiu ce vreau sau simt
Eşti un om bun, dar ceva lipseşte
Lumea ta te-aşteaptă, te iubeşte
Aici, în lumea mea, totu-i aievea şi degeaba
30
Călătorul:
- Nu-mi pasă, blajină Floare, am renunţat la omenesc
Sunt acum aici cu tine, voi sta să ocrotesc
În mintea mea erai un vis frumos, îndepărtat
Până când te-am întâlnit cu-adevărat
31
- Cuvinte mari, frumoase vorbe, mângâieri sublime
Pentr-un suflet gârbovit de-atâtea griji şi probleme
Fapte mari, te lauzi tu, pentru mine a făptui
Îţi mulţumesc, dar am altele pe cap, prinţe al Primăverii
32
Călătorul:
- Ştiu, enigmaitcă Floare, ştiu şi de-asta stau
Să te ajut cu tot ce pot, cu tot ce am eu
Să-ţi ofer ceea ce alţii vând şi se tocmesc din greu
Să-ţi arăt că-n lume e şi bine, nu doar rău
33
- Of, străine, ce mă fac eu cu tine
Rău îţi fac, tu răspunzi cu bine
Eu te alung şi cu vorbe grelete înfurii
Iar tu, de ce oare tu rămâi?
34
Călătorul:
- Pentru că în tine, Floare de Primăvară
Am văzut tot ce-n lume n-am găsit
Tot ce eu, de când mă ştiu, am dorit
Fericirea mea e ascunsă acolo, în inima ta
35
- Eu nu pot să te iubesc, ştii doar
Deci stai degeaba lângă mine,
În inima mea e doar amărăciune
Fericirea, 'ţi garantez, e-n mintea ta doar
36
Călătorul:
- Atunci, dulce Floare, te voi privi mai bine
Şi-apoi voi închide de tot ochii
Imaginea ta să-mi rămână-n minte
Să-mi mângâie sufletul, inima s-alinte
37
- Şi ce voi face, vei muri aici cu mine?
N-ai de ce rămâne, n-am nimic de oferit
Polenul este dus de vânt, seva curge în pământ
Nici măcar vreo frumuseţe eu nu sunt
38
Călătorul:
- Scumpa mea Floare, am obosit
Lângă tine-am să mă-ntind, să dorm un pic
Iar dacă până-n zori vezi că nu mă mai ridic
Să mă uiţi de grabă, aşa cum uiţi un vis
39
- Stai, nu pleca! Îmi pare rau, te-am supărat
Nu ştiu de ce de-odată m-am schimbat
Nu sunt aşa, sunt veselă şi iubesc tot
Iar acum... nu-nţeleg de ce stric tot
40
Călătorul:
- Am obosit, draga mea Floare
Să stau, să nu ştiu de ce
Nu plec, doar mă aşez mai bine
Te sărut, să ne vedem cu bine
41
Iar mândra floare a privit neştiutoare
Cum călătoului inima îi moare
Ar fi vrut să-l ţină lângă ea pe veci
Dar l-a crezut când vorbele-i erau deja reci
42
Călătorul a plecat din nou la drum
O alta destinaţie, un alt vis îl aşteapt-acum
Poate încă o câmpie-nmiresmată, colorată
Cu flori să fie acoperită toată
43
Iar acolo, în al visurilor nepătrunse taine
Poate o poveste de iubire se v-aşterne
Între un calator ce caută-mplinirea-n vise
Şi-o frumoasă Floare ce n-are asemănare.
44
Şi poate de această dată, în al viselor decor
Prea-frumoasa Floare îl va iubi pe Călător
Şi se vor uni sub bolta unei nopţi senine
Într-o eternă şi tainică iubire.
...................................................
45
Calatorul nici nu stia cat Floarea il pretuieste
Grabit s-ajunga in al viselor taram de poveste
Nu stia ca ca acea faptura sublima
Pentru el adanc in sufletu-i suspina
46
Floarea
Calatorule, de ce tocmai acuma te-ai grabit
Si catre mine deloc n-ai mai grait?
De ce, cand increderea in tine am cladit
Tu sa-mi stai alaturi ai ostenit?
47
Pentru Floare e din nou e liniste in lumea ei
Dar tare o apasa tacerea Calatorului
El devenise pentru ea mai mult decat un trecator
Il privea, dulce, blajin si iertator
48
Tematoare, se apropie incet, prudent de trupul vlaguit
Il priveste cum sta pe loc, inmarmurit
Pe deaspra lui o petala isi petrece
Usor, blajin si tandru il atinge pe obrazul rece
Va rog sa nu judecati prea aspru aceasta mica povestioara. E scrisa cu inima si sufletul, fara a trece prin filtrul gandirii prea mult. E o poveste adevarata ce descrie doi oameni frumosi care nu au stiut cum sa se aiba unul pe celalalt si care au devenit de-odata straini...
1
Ghioceii sunt firavi, Viorelele timide,
Brânduşele sunt jucăuşe, iar Zambilele nebune.
Lalele sunt molcome şi calculate
Nu ca Narcisele, aranjate, zvăpăiate
2
Dup-o iarnă grea şi-apăsătoare
E greu s-alegi cea mai potrivită floare
Dacă-i fadă, dacă-i aspră
Dacă nu e floare de casă
3
Şi cum lupt din greu cu gândul
Observ de-odată un-mugur
O mică floare ce, de ochii lumii
Petalele-şi ascunde
4
Ea nu vede cât e de frumoasă
Şi nici pe alţii nu îi lasă
Se teme să nu fie rănită
Sau pe alţii să rănească
5
Călătorul:
- Oh, tu minunată Floare de Primăvară
De-ai ştii cât te-am căutat prin lume
Iar acum, când te privesc întâia oară
Vreau să-ţi aflu măcar un nume
6
Floarea de Primăvară:
- Străine, nu sta, tu fugi de lângă mine!
Ca toţi ceilalţi trecători, du-te
Căci de vrei să-mi fii alături
Îţi garantez, vei suferi!
7
Călătorul:
- Dar cum tu, Floare prea blajină
Pe mine crezi că poţi răini?
Când, vezi bine, sunt o columă
De războaie-acoperit
8
- Nu-nţelegi să pleci odată, ce vrei de la viaţa mea?!
Am atâtea griji pe cap, nu o vreau şi pe a ta
Tu, omule, te du la alte flori mai răsărite,
Frumoase, dulci, care să te merite
9
Călătorul:
- De-ai avea tu ochi, înmiresmată Floare
Şi-ai vedea dincolo de arătare
Ai vedea un gol imens, lipsit de Soare
De viată...de o floare
10
- Şi crezi c-o floare atât de mică
Poate golul să ţi-l umple?
Nici măcar n-o să se vadă
Voi un punct, un pai în iesle
11
Călătorul:
- Floare, iubită şi veselă Floare,
Tu creşti văzând cu ochii, vei fi uriaşă
Vei fi cât o albastră şi 'nspumată mare
Fără seamăn de frumoasă
12
Călătorul:
- Doar tu mă vezi aşa, eu ştiu că nus'
Aşa că du.te liniştit la altă floare
Că de mine nu vei fi iubit
Şi niciodată cu mine fericit
13
Călătorul:
- Da, în ochii mei eşti cea mai bună
Eu te văd cea mai frumoasă
Mireasma ta îmi place cel mai mult
Iar la fericirea ta ţin cel mai mult
14
- E, zici tu asa acum, dar pest-un timp
Ai sa ma ignori si ai sa zbori
La altă floare cu miresme in petale
Ce-ti oferă zâmbete şi fericiri
15
Călătorul:
- Cum sa fug, Floare scumpă şi micuţă
Când tot ce vreau este aicea,
Chiar aicea-n faţa mea
Şi e frumoasa Primăverii, o prinţesă
16
Eşti un drăguţ, îţi mulţumesc
Dar am probleme mari acum
Şi nu am timp să mai greşesc
Aşa c-ai face bine să-ţi vezi de drum
17
Călătorul:
- Dar nu vezi, mirifică Floare-nălţătoare
Că Primăvara împreun-am petrecut-o
Acum ne încălzim deja sub al verii Soare
Vrajba Iernii cu totul noi am rupt-o?
18
O tăcere mormântală apasă iarba verde
Floarea e acolo, dar parcă nu se mai vede
Tace şi ascultă-n taină a lumii larmă
Nu ştii de-i bine sau vrea doar să doarmă
19
Călătorul:
- Floarea mea iubită, de ce te-ascunzi de mine,
Ştii că îmi eşti dragă, că vreau să fii tu bine
Nu mă lăsa aici, singur în lumea-ntunecată
Te rog...
20
- De când vântul m-a purtat aici
O mătrăgună îmi ţine umbră
Parc-ar vrea să mă distrugă
Sau să m-alunge de pe-aici
21
- Şi nu e tot, că mai are şi complici,
Unii mai mari, alţii mai mici
Şi se unesc să-mi stea-mpotrivă
Ca şi când ar vrea să le cer milă
22
Călătorul:
- Tu eşti a Pheonixului Floare,
Puterea şi voinţa te vor ţine în picioare
Şi din tot amarul ce se varsă asupra ta
Întreaga lume tu o vei înmiresma
23
- Biet călător, te du de grabă-n lumea ta
Aici, în lumea mea, a venit cu totul noaptea
Şi nu vreau să te rănesc aşa cum deja o fac
Te du şi să nu te mai întorci vreodat'
24
Călătorul:
- Credeam c-ai înţeles...e atât de simplu
Eram într-adevăr doar într-un periplu
Dar te-am zărit şi acum te-am cunoscut
Iar acum al tău bărbat eu sunt
25
- Nu, nu pe mine, nu acum, de ce pe mine?!
Nu vreau să te rănesc, ştii foarte bine
Nu mă dezmierda, nici măcar cu o privire
Tu eşti om, imposibil să rămâi cu mine, o floare
26
Călătorul:
- De ce nu, cine a decis ce-i bine-n lumea asta
Poate-i o greşeală, poate dreptatea e a ta,
Dar eu rămân oricât m-ai alunga
Frumoasă Floare, mă închin în faţa ta
27
- Nu vreau să fiu rea, ca mătrăguna-ntunecată
Dar uneori mă faci să nu am judecată
Tu eşti un draguţ, prea drăguţ călător
Şi să ştii că sincer, îmi pare rău
28
Călătorul:
- Să nu-ţi pară şi dacă poţi mai loveşte-odată
Atingerea ta, oricât ar fi de aspră
Pentru mine-i mângăiere şi-alinare
Căci vine de la tine, superbă Floare
29
- Nu ştiu ce-i de făcut, nu ştiu ce vreau sau simt
Eşti un om bun, dar ceva lipseşte
Lumea ta te-aşteaptă, te iubeşte
Aici, în lumea mea, totu-i aievea şi degeaba
30
Călătorul:
- Nu-mi pasă, blajină Floare, am renunţat la omenesc
Sunt acum aici cu tine, voi sta să ocrotesc
În mintea mea erai un vis frumos, îndepărtat
Până când te-am întâlnit cu-adevărat
31
- Cuvinte mari, frumoase vorbe, mângâieri sublime
Pentr-un suflet gârbovit de-atâtea griji şi probleme
Fapte mari, te lauzi tu, pentru mine a făptui
Îţi mulţumesc, dar am altele pe cap, prinţe al Primăverii
32
Călătorul:
- Ştiu, enigmaitcă Floare, ştiu şi de-asta stau
Să te ajut cu tot ce pot, cu tot ce am eu
Să-ţi ofer ceea ce alţii vând şi se tocmesc din greu
Să-ţi arăt că-n lume e şi bine, nu doar rău
33
- Of, străine, ce mă fac eu cu tine
Rău îţi fac, tu răspunzi cu bine
Eu te alung şi cu vorbe grelete înfurii
Iar tu, de ce oare tu rămâi?
34
Călătorul:
- Pentru că în tine, Floare de Primăvară
Am văzut tot ce-n lume n-am găsit
Tot ce eu, de când mă ştiu, am dorit
Fericirea mea e ascunsă acolo, în inima ta
35
- Eu nu pot să te iubesc, ştii doar
Deci stai degeaba lângă mine,
În inima mea e doar amărăciune
Fericirea, 'ţi garantez, e-n mintea ta doar
36
Călătorul:
- Atunci, dulce Floare, te voi privi mai bine
Şi-apoi voi închide de tot ochii
Imaginea ta să-mi rămână-n minte
Să-mi mângâie sufletul, inima s-alinte
37
- Şi ce voi face, vei muri aici cu mine?
N-ai de ce rămâne, n-am nimic de oferit
Polenul este dus de vânt, seva curge în pământ
Nici măcar vreo frumuseţe eu nu sunt
38
Călătorul:
- Scumpa mea Floare, am obosit
Lângă tine-am să mă-ntind, să dorm un pic
Iar dacă până-n zori vezi că nu mă mai ridic
Să mă uiţi de grabă, aşa cum uiţi un vis
39
- Stai, nu pleca! Îmi pare rau, te-am supărat
Nu ştiu de ce de-odată m-am schimbat
Nu sunt aşa, sunt veselă şi iubesc tot
Iar acum... nu-nţeleg de ce stric tot
40
Călătorul:
- Am obosit, draga mea Floare
Să stau, să nu ştiu de ce
Nu plec, doar mă aşez mai bine
Te sărut, să ne vedem cu bine
41
Iar mândra floare a privit neştiutoare
Cum călătoului inima îi moare
Ar fi vrut să-l ţină lângă ea pe veci
Dar l-a crezut când vorbele-i erau deja reci
42
Călătorul a plecat din nou la drum
O alta destinaţie, un alt vis îl aşteapt-acum
Poate încă o câmpie-nmiresmată, colorată
Cu flori să fie acoperită toată
43
Iar acolo, în al visurilor nepătrunse taine
Poate o poveste de iubire se v-aşterne
Între un calator ce caută-mplinirea-n vise
Şi-o frumoasă Floare ce n-are asemănare.
44
Şi poate de această dată, în al viselor decor
Prea-frumoasa Floare îl va iubi pe Călător
Şi se vor uni sub bolta unei nopţi senine
Într-o eternă şi tainică iubire.
...................................................
45
Calatorul nici nu stia cat Floarea il pretuieste
Grabit s-ajunga in al viselor taram de poveste
Nu stia ca ca acea faptura sublima
Pentru el adanc in sufletu-i suspina
46
Floarea
Calatorule, de ce tocmai acuma te-ai grabit
Si catre mine deloc n-ai mai grait?
De ce, cand increderea in tine am cladit
Tu sa-mi stai alaturi ai ostenit?
47
Pentru Floare e din nou e liniste in lumea ei
Dar tare o apasa tacerea Calatorului
El devenise pentru ea mai mult decat un trecator
Il privea, dulce, blajin si iertator
48
Tematoare, se apropie incet, prudent de trupul vlaguit
Il priveste cum sta pe loc, inmarmurit
Pe deaspra lui o petala isi petrece
Usor, blajin si tandru il atinge pe obrazul rece
EA
Razele soarelui se onduisc şi se ascund una câte una în spatele firelor ei de aur. Pătrund în adâncul sufletului, pentru ca în secunda următoare să-i răsără în privire. Aşa cum Soarele îţi rămâne întipărit pe retină când îl priveşti în miezul verii, preţ de o clipită, nu mai mult, la fel ochii ei ca safirul îşi înfăşoară mrejele în mintea ta.
Îţi pui în gând degeaba să fii tare. Zâmbetul ei atât de cald, de dulce şi senin te deyarmeayă şi îţi topeşte fiecare zid de gheaţă ridicat în ani de suferinţă. Se apropie încet de tine, dar tu simţi cum totul se precipită. Te atinge uşor, dar tunetul inimii face să pară că un munte s-a prăvălit asupra ta şi sub greutatea-i nemărginită nu mai poţi să mişti deloc.
Iar când palma ei firavă îţi oblojeşte obrazul tău cel aspru, fortăreaţa cea semeaţă, ce atâtor încercări a rezistaz, acum se năruie cau un castel de nisip. Iar tu, rege şi puternic luptător, eşti prins într-un vârtej nebun. Te ia, te-azvârle-n cer, te izbeşte cu putere de norii ce-n conjoară Raiul, şi tot urci şi lupţi şi vrei să înţelegi ce ţi se-ntâmplă oare.
Când, de-odată, prins în vâltoarea celor nouă ceruri străbătute, deschizi ochii şi o vezi. Te ţine-n braţe, te dezmiardă, îţi zâmbeşte şi fără a scoate o vorbă, îţi spune că te ocroteşte.
Eşti al ei!
Îţi pui în gând degeaba să fii tare. Zâmbetul ei atât de cald, de dulce şi senin te deyarmeayă şi îţi topeşte fiecare zid de gheaţă ridicat în ani de suferinţă. Se apropie încet de tine, dar tu simţi cum totul se precipită. Te atinge uşor, dar tunetul inimii face să pară că un munte s-a prăvălit asupra ta şi sub greutatea-i nemărginită nu mai poţi să mişti deloc.
Iar când palma ei firavă îţi oblojeşte obrazul tău cel aspru, fortăreaţa cea semeaţă, ce atâtor încercări a rezistaz, acum se năruie cau un castel de nisip. Iar tu, rege şi puternic luptător, eşti prins într-un vârtej nebun. Te ia, te-azvârle-n cer, te izbeşte cu putere de norii ce-n conjoară Raiul, şi tot urci şi lupţi şi vrei să înţelegi ce ţi se-ntâmplă oare.
Când, de-odată, prins în vâltoarea celor nouă ceruri străbătute, deschizi ochii şi o vezi. Te ţine-n braţe, te dezmiardă, îţi zâmbeşte şi fără a scoate o vorbă, îţi spune că te ocroteşte.
Eşti al ei!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)